Din această toamnă sunt iar studentă la master la Universitatea București, specializarea Civilizație și Cultură Ebraică – Kabbala.

Cum s-a întâmplat asta ?

Îmi știți pasiunea pentru numerologie și cabala deja, faptul că mă informez și urmăresc emisiuni din zona aceasta, astfel că povestea admiterii mele la master chiar așa începe, cu o emisiune TV de pe la jumătatea lui august unde am aflat de existența acestui master de la Universitatea de Litere . În emisiune era invitată doamna Felicia Waldman , autoare a multor cărți din zona culturii evreiești și lector universitar pentru a vorbi despre acest master și despre faptul că anul acesta sunt disponibile 20 locuri de la buget iar examenul constă într-un eseu despre civilizația ebraică.

Beculețul meu s-a aprins imediat, sufletul a tresărit de dorință și imediat mi-am zis dacă este potrivit mie și dacă îmi va aduce evoluție pe toate planurile vieții voi intra ! E adevărat că și faptul că știu foarte bine despre menirea, destinul meu, că am corelațiile făcute cu destinele mamei și ale tatălui meu, cifre de 7 și 9 în matricea numerologică mă făceau să mă tot gândesc că mai trebuie să studiez, să aprofundez, să duc la un alt nivel lucrurile care mă pasionează, dar încă nu eram hotărâtă de direcție, doar știam că trebuie pentru alinierea mea la destin să o fac și știam și că o să se întâmple la momentul potrivit.

Pentru eseu am avut doar 2 săptămâni la dispoziție, până la plecarea la Untold pentru că imediat după festival se depuneau și dosarele pentru admitere.

M-am dus la biblioteca din cartier, cu abonamentul copilului , și am cerut toate cărțile despre cultura și civilizația evreilor. Nu aveau decât cinci cărți, dintre care una era un superb roman de beletristică pe care l-am devorat în 2 zile la mare.

Dar a fost suficient, alături de wikipedia și toate emisiunile urmărite de mine pe această temă pentru a elabora un eseu frumos ce a fost notat cu 9,50.

Și nu pot să uit toți anii de facultate și master făcuți doar ca să fiu în regulă, în rând cu lumea, prin care recunosc că am trecut ca gâsca prin apă…..și nu pot uita depresia de la 17 ani când am spus că eu vreau să fac psihologie și ai mei nu mi-au dat voie, în condițiile în care aveam un unchi lector universitar la psihologie……și nu pot să uit cum m-am jelit în clasa a 12 -a că eu vreau un 1 de pauză înainte de facultate pentru că nu știu ce să aleg (În afară de psihologie unde nu aveam voie) și cum ai mei au zis că dacă nu merg acum la facultate nu o să mai merg niciodată…… uite că acum la 39 ani am intrat la stat , fără meditații și stres, și voi studia din pasiune, nu pentru diplome, pentru că oricum mie personal nu mi-au fost cerute diplomele niciodată, nici în antreprenoriat, nici în freelancing, nici în joburi ( și am avut două posturi de manager în viața mea unde nu mi-au cerut diploma de Master în Management pe care o am, dar este neridicată de 10 ani de la facultate…) Și câte mame de adolescenți am auzit în ultimii 10 ani din viața mea, la discuțiile familiare care se dezvoltă la webinarii și ateliere, că dacă nu merge la facultate copilul imediat după liceu se pierde……..de ce această prejudecată adânc înrădăcinată……

Nu vreau să întristez sau să par o victimă, am avut părinți minunați, știu că m-au iubit și mi-au vrut binele, și nu mi-a fost rău niciodată, am gestionat binișor și perioadele triste, și mi-am construit viața și mi-o construiesc constant în baza pasiunilor mele doar că abia de după 30 ani, când ei nu au mai fost în viață. Cred că faptul că pot să renasc constant din pasiune și cu pasiune se datorează acestei perioade de reprimare din tinerețe și asta este foarte bine, le-o datorez alor mei. La vârste la care oamenii nu mai pot de griji și responsabilități eu îmi descopăr câte o nouă pasiune, îi dau totul și îmi devine job în scurt timp. Iar acum, îmi duc această pasiune și la nivel academic.

La fix 1 an de zile de la cursul de numerologie cabala făcut online în Anglia am intrat la acest master. Un an de schimbări de destin puternic !

Vă las și vouă eseul meu mai jos. Am o abordare atipică, fără descrierea cronologică, istorică și geografică obișnuită pentru o astfel de temă, de care eu sunt mândră.

Vă aștept și la cursul de numerologie pe whatsapp din 20 octombrie pentru a învăța despre tine , menirea și destinul tău !

Cuvânt înainte

Cele trei componente ale tuturor lucrurilor care există : numărul , scrierea și vorbirea se numesc în ebraică Sfar, Sefer și Sipur, toate derivate de la rădăcina din trei litere  – Dalet  Peh Sameh. 

Tot în această ordine s-a dezvoltat și interesul meu pentru cultura ebraică. Prima care m-a atras a fost numerologia ebraică a numelui și prenumelui, total diferită de cea a lui Pitagora , cu care se ocupă majoritatea numerologilor. 

Reușind să studiez acest instrument de autocunoaștere, am aflat prima dată despre Sepher Yetzirah, Cartea Creației , despre cum literele ebraice,  au luat naștere la facerea lumii din particulele energiei, purtând astfel în ele coduri ce se transpun în povești . 

Desigur că misticismul acestei culturi a fost următorul care mi-a captat interesul. Cărți, emisiuni și cursurile Theei Haimovitz au deschis o lume nouă în care și literele ebraice încep să devină familiare, iar meditațiile și rugăciunile-cântec  precum Ana Bekoach aduc liniște în haosul cotidianului . 

Cultură și Civilizație ebraică

Evreii nu sunt un popor istoric

Nici măcar un popor arheologic, evreii

Sunt un popor geologic, cu fisuri

Și alunecări de teren și straturi și lavă incandescentă. 

Istoria lor trebuie măsurată

După o altă scară de măsurători, complet diferită. 

                                                          ( Yehuda Amichai – poemul Evreii )

Un popor geologic –  această metaforă unică ar putea exprima un adevăr profund despre acest popor. Naționalitatea istorică, etnică și genetică a evreilor este o poveste plină de fisuri și calamități, este precum peisajul lăsat în urmă de un dezastru geologic. 

Dar  scara de măsurători complet diferită este făcută din cuvinte. 

Continuitatea scrisă și vorbită a civilizației ebraice 

Modelul evreiesc de conversație transgenerațională merită o atenție sporită. 

Vechile texte ebraice sunt permanent centrate pe două perechi cruciale : Părinte-copil și profesor-elev. Se pare că ele sunt chiar mai importante decât perechea femeie-bărbat. 

Cuvintele dor, generație , apar de zeci de ori atât în Biblie cât și în Talmud. Din ambele opere răzbate plăcerea de a reconstitui întregi lanțuri generaționale, pornind dintr-un trecut înnecat în negura timpurilor și indicând un viitor la fel de îndepărtat. De la Adam și Noe până la distrugerea regatelor Iudeu și Israelit, Biblia își mută atenția în mod constant, asupra anumitor figuri de tați și fii, dintre care cei mai mulți sunt integrați unor lanțuri genealogice întocmite cu meticulozitate. 

Nici o altă civilizație străveche, scrie Mordecai Kaplan ( rabin, eseist și profesor evreu) , nu egalează în intensitate accentul pe care iudaismul îl pune pe educarea celor tineri și pe încercarea de a le inocula acestora tradițiile și cutumele propriului popor. 

Aceasta este o constantă uimitoare a istoriei evreiești încă ( sau cel puțin) din perioada mishnaică : fiecare băiat trebuia să meargă la școală de la trei ani până la împlinirea vârstei de 13 ani. Această datorie le era impusă copiilor de sex bărbătesc și părinților acestora, instituțiile de învățământ fiind administrate și adesea subvenționate de comunitate. 

La școală, băieții învățau ebraică, nu limba lor maternă, ci una care deja nu mai exista în perioada talmudică, atât cât să le permită să scrie și să citească. Această perioadă de studiu de 10 ani era obligatorie indiferent de categoria socială din care provenea copilul, de statutul familiei sau de mijloacele ei materiale. Cu siguranță, unii copii renunțau înainte de bar mitzva, dar puțini dintre ei rămâneau analfabeți.

Cea de a doua pereche profesorul și elevul – relația dintre rabin și elev stă în prim planul literaturii evreiești postbiblice, care se continuă până în zilele noastre. 

Rabinii erau, aproape fără excepție, venerați, dar și elevii erau adesea foarte respectați. În Talmud, opinia inteligentă a unui tânăr o eclipsează uneori pe cea a maestrului său. Iubirea și admirația sunt legate prin dezbatere, exact așa cum ar trebui să fie. Un elev bun este acela care își critică profesorul în mod judicios, oferind mereu o interpretare mai bună, inedită. 

Se presupunea că elevii urmau să devină profesori, formând lanțuri educaționale intergeneraționale. 

Și Moise a primit Tora pe Sinai, apoi i-a înmânat-o lui Iosua, Iosua le-a dat-o înțelepților, înțelepții le-au dat-o profeților, iar profeții le-au predat-o bărbaților din marele Knesset. 

În era furtunoasă a celui de-l doilea Templu  înțelepții au pus bazele unei adevărate democrații a dezbaterii și interpretării, făcându-se astfel trecerea, foarte devreme, de la oral la scris, textele fiind apoi elaborate, editate, iar în cele din urmă sanctificate, acțiune care a deschis porțile unei noi ere a conversației creative ce s-a materializat în forma cărților. 

Încă din primul mileniu î.Ch. israeliții vorbitori de limbă ebraică aveau deja conceptul de popor centrat în jurul ideii de memorie textuală. Acest lucru este exprimat de BRIT  , a cărui traducere parțială este legământ și care înglobează loialitatea față de Dumnezeu încă de pe vremea lui Avram și legătura legiferată atât oral cât și în scris de pe vremea lui Moise. Legământul lui Avram era unul familial. Moise păstorea deja un întreg popor, care se considera unul dintre descendenții celor doisprezece fii ai lui Iacob, rebotezat Israel. 

Un lanț conceptual și textual  există încă de când primii israeliți au început să folosească termenul brit. Iar la un moment dat, nu mai târziu de secolul ale III lea Î.Ch., a fost instituită o tradiție scrisă, care nu s-a pierdut niciodată de atunci. 

Cele două Talmuduri, cel ierusalimic , cu cele șase generații de învățați ale sale, și cel babilonian, cu cele opt generații ale sale, duc direct spre Mishna, asigurând continuitatea educativă, care era reprezentată încă de pe atunci de tradiția scrisă. De-a lungul secolelor, ambele comunități talmudice au dat naștere unei întregi serii de rabini și discipoli care la rândul lor, au devenit rabini. 

Această dualitate persistă chiar și în zilele noastre, fiind o marcă a educației ortodoxiei evreiești. Învățătura rabinică iubește cuplurile, fie ele formate din adversari crânceni ( precum Hillel și Shammai ), fie de tipul profesor elev. Uneori, tatăl biologic, profesorul și interlocutorul incomod se regăsesc într-o singură persoană. Ce provocarea psihologică ! Era o lume profund masculină, din care femeile erau aproape absente, o lume competitivă, analitică, verbală. 

Competiția intelectuală era dură. Colibele în care erau amenajate sălile de clasă se transformau în adevărate academii, grație minților strălucite ale celor care le populau, iar studiile rabinice nu le erau destinate celor slabi de inimă. 

Dar Tora vine tot de undeva din Epoca de Fier, iar ea nici nu acceptă, nici nu trece cu vederea ideea de a-ți crește copilul de sex masculin străin față de textul Sfânt. Nu se dețin dovezi istorice despre comunități evreiești analfabete în Antichitate sau în Evul Mediu. Se admite astfel faptul că peste două milenii și jumătate, învățații evrei au reușit să mențină un lanț educațional unic, în care cei mai mulți dintre bărbații evrei se puteau integra prin citire. O genealogie a alfabetizării. 

Pe de altă parte, în cadrul familiilor evreiești prospere, precum familia lui Glikl din Hameln, comercianți din secolul al XVII-lea din Hamburg-Altona, și fetele aveau parte de educație, urmând școli concepute special pentru ele. Glikl, la maturitate a devenit o femeie  de afaceri de succes și o cititoare avidă, mai ales de limbă idiș, deși cunoștea ebraica. Rafturile bibliotecii ei , așa cum stau mărturie și scrisorile sale, erau de o înaltă calitate intelectuală, nelipsind incredibila de populară Tzena Urena – numită și Biblia Femeilor, scrisă de Rabi Jacob Ben Isaac Ashkenazi, o antalogie de pasaje extrase din Biblie, învățături din Tora orală și scrisă, parabole, alegorii, legende, alături de texte laice.

Viața lui Glikl din Hameln a fost una excepțională – era o femeie bogată, se afla în centrul unei adevărate rețele de relații și avea darul de a fii un talentat autor de scrisori de familie care au supraviețuit trecerii timpului. 

Poveștile evreiești nu erau simple narațiuni, pline de precepte morale și legale , ele prezentau legile divine și reguli de comportament. 

Cărțile făceau să răsune în urechile copiilor cuvintele rigide și constrângătoare, bogate și puternice. Multe dintre aceste cuvinte erau desigur, ciclice, recitite și repetate iar și iar. Calendarul evreiesc menționează frecvența cu care erau reluate textele – zilnic, săptămânal, lunar sau anual. Repetiția poate seca izvorul creativității, însă are și însușirea de a ancora. Versurile repetate încontinuu pot da naștere muzicii și o mare parte a muzicalității evreiești își are originea în repetiția continuă a cuvintelor. 

Modul în care părinții evrei își creșteau copii avea, și probabil încă are, o latură academică absolut unică. A fi părinte însemna să îi asiguri copilului un anumit nivel de instruire bazat pe text, iar a fii copil implica o cantitate minimă de studiu, redusă la recitarea a cel puțin câteva formule. Acest lucru însemna de fapt supraviețuire culturală. 

Copii sunt creați nu doar pentru a moșteni o credință, nu doar pentru a purta ireversibilul semn al circumciziei, ci și pentru a moșteni eticheta formatoare a unei anumite biblioteci. Nu era îndeajuns ca tinerii să urmeze anumite ritualuri universale de trecere, să-i privească pe vârstnici și să facă totul pentru a le călca pe urme, să învețe să muncească ori să lupte și să depene povești sau să cânte în jurul focului. Tradițiile orale și strădaniile fizice nu erau suficiente. Trebuia să și citești din cărți. 

Cum se face că punerea de întrebări este una din activitățile preferate ale evreilor în timpul liber ? 

Biblia ebraică nu conține nici un semn de întrebare, dar cu toate acestea, Cartea Cărților este plină de întrebări. Multe dintre ele sunt retorice, având menirea de a proclama gloria lui Dumnezeu, dar chiar Atotputernicul pune o mulțime de întrebări la care cititorul modern se poate raporta la ele ca niște ghicitori dificile, greu de descifrat. 

Și i-a zis Dumnezeu : Cine ți-a spus că ești gol ? ( Facerea 3:11)

Și a zis Domnul Dumnezeu către femeie : Pentru ce ai făcut aceasta ? Aceeași întrebare i-o va pune mai târziu și lui Cain. 

Dumnezeu către Cain : Unde este Abel, fratele tău ?

Iar Cain este primul om care răspunde la o întrebare printr-o altă întrebare, dând dovadă de o sfidătoare lipsă de reverență, mult mai întunecată decât cea mai întunecată umbră a obrăzniciei : Nu știu ! Au doară eu sunt păzitorul fratelui meu ?

Da frate, ești. Sau nu ești ? 

De ce are cămila coada scurtă ? Cum de a știut Moise unde era îngropat Iosef ? Ce ar trebui făcut cu oul ouat de găină într-o zi de mare sărbătoare ? ….etc. 

Unele dintre aceste întrebări sună amuzant, poate că tocmai aceasta a fost și intenția, servind însă două scopuri intelectuale. În primul rând punerea în mișcare a rotițelor creierului , dobândirea capacității de a pune întrebări în așa fel încât nici măcar o singură piatră să nu rămână neîntoarsă de la locul ei. 

Rabinii aveau, în mod evident, un dezvoltat simț al umorului. Se jucau cu ideile, își luau peste picior colegii și înaintașii și își parodiau propria învățătură, simțul umorului este o caracteristică  clară a Talmudului și chiar aplecarea spre aspecte ce ar putea părea triviale unora.

Evreii au o bogată moștenire a râsului, adesea adiacentă bogatei moșteniri de lacrimi. Există o tradiție solidă a unei autocritici dulci-amărui, care merge adesea până în punctul dezaprobării, care s-a dovedit a fi un instrument de încredere în procesul de supraviețuire într-o lume ostilă. Și de vreme ce râsul, lacrimile și autoironia sunt aproape întotdeauna verbale, toate curg delicat în obiceiul israelit și evreiesc de a dezbate totul și de a se certa cu toată lumea : cu sine, cu prietenii, cu dușmanii, iar uneori cu Dumnezeu. 

Dar cărțile i-au ajutat pe evrei să meargă mereu mai departe.  Cărțile erau considerate sfinte. Atunci când fugeau pentru a-și salva viața din calea masacrului sau a pogromului, sau dintr-o casă ori o sinagogă în flăcări, luai cu tine doar copii și cărțile. 

Nici un alt popor premodern nu a fost expus astfel, în mod sistematic, chiar în interiorul propriilor locuințe dintr-un cadru social atât de eterogen, textelor scrise. Cititul în casă era o practică neobișnuită în Europa Evului Mediu din pricina sărăciei și a analfabetismului. 

La vârsta de doisprezece ani, în cazul fetelor, și la vârsta de treisprezece ani, în cazul băieților, tinerii evrei deveneau complet responsabili de moștenirea textuală, de îndeplinirea cu supunere a preceptelor și de păstrarea legământului brit. Acest lucru a dus la supraviețuirea evreilor. 

Temele recurente care asigură continuitatea evreiască sunt înșiruite de-a lungul unei genealogii scrise și verbale. Nu poți fi evreu fără a fi expus unui anumit lexicon. Terminologia relevantă a fost transpusă în scris încă de la începuturi – inițial pe piatră, apoi pe suluri, mai târziu în codice, iar astăzi pe ecrane. Scrierile evreiești, sacre și profane, au beneficiat enorm de pe urma scrierilor evreiești anterioare. Poporul Cărții are astfel o genealogie lungă, perfect plauzibilă. 

Limba Evreilor 

Ebraica, idiș, iudeo-spaniola (sau ladino) și iudeo araba aparțin exclusiv națiunii evreiești și sunt scrise cu caractere ebraice. Texte evreiești deosebit de importante au fost concepute în aramaică, în greaca elenistică, în arabă, italiană, germană, engleză, franceză, rusă și alte câteva limbi. Azi, unele dintre ele nu mai sunt vorbite de nimeni, iar altele nu mai găzduiesc opere ale unei creativități evreiești semnificative. În epoca de consolidare lingvistică și de traducere rapidă, aproape toate noile opere literare evreiești apar fie în engleză, fie în ebraica modernă. 

Există totuși o aroganță culturală, toți autorii evrei dorindu-și să fie traduși în ebraică, iar pe tărâmul sacralității ebraica a fost întotdeauna limba fundamentală a evreilor și este fascinant cum, spre deosebire de latină, ea nu a murit, ci chiar a renăscut, revenind chiar ca limbă modernă vorbită la sfârșitul secolului al XIX-lea. Rabinii și profesorii iluminiști din diaspora și pionierii sioniști s-au implicat deopotrivă în împlinirea acestui miracol creat de oameni. 

Foarte multe cuvinte vechi așteptau să fie folosite, altele au căpătat înțelesuri noi, iar altele au fost fabricate, pornind de la rădăcini ebraice. La baza noii sintaxe nu stă cea din textele biblice, fiind inspirată de sintaxa limbii idiș și a celorlalte limbi europene. Pronunția și ritmul le urmează, în mod imperfect, pe cele din ebraica sefardă. Este un hibrid unic, fabricat exclusiv de mâna omului, care a devenit o limbă vie, mușcătoare, imposibil de stăpânit, interacționând bucuros cu alte limbi, mai ales cu engleza în ultimii ani și jucându-se cu tot soiul de limbaje colocviale. Copii israelieni de azi pot citi încă Biblia, deși au nevoie de puțin ajutor pentru a face asta. Nu este aceeași limbă însă cu siguranță nu este nici o limbă străină. 

Ebraica modernă este cel mai mare proiect lingvistic concretizat din era modernă. Pe parcursul secolului XX, numărul vorbitorilor de limbă ebraică din lumea întreagă a crescut de la aproape zero la peste zece milioane. 

Însă revenirea la viață a limbii ebraice ar fi contat prea puțin dacă nu ar fi produs literatură de calitate și educație, eseu, dramă, cinematografie, ecoul lor depășind cu mult sfera ebraică. 

Cultura ebraică modernă se adresează lumii întregi  și se constituie printre cele mai creative, încărcate de dialog  și ….controversate realizări. 

Literatura ebraică de la începutul secolului XX

Hayim Nahman Bialik  (1873–1934) a fost unul dintre pionierii poeziei ebraice moderne și a ajuns să fie recunoscut ca poetul național al Israelului. 

 Bialik a contribuit semnificativ la renașterea limbii ebraice. Influența sa este resimțită profund în toată literatura ebraică ulterioară. Un alt poet evreu proeminent din epoca lui Bialik a fost Shaul Tchernichovsky  (1875–1943), care este cunoscut în special pentru poezia sa de natură și pentru interesul său pentru cultura Greciei antice.

Literatura israeliană 

Dintre scriitorii israelieni, Shamuel Yosef Agnon  a câștigat Premiul Nobel pentru romane și nuvele care folosesc un amestec unic biblic,talmudic și ebraica modernă. Alți autori israelieni ale căror opere au fost traduse în alte limbi și care au obținut recunoașterea internațională includ Efraim Chișon, Yaakov Shabtai, A.B. Yehoshua ,  Amos Oz , Irit Linur , Etgar Keret și  Yehoshua Sobol. 

Literatura idișă

 Cei mai importanți au fost Sholem Rabinovitsh, cunoscut popular prin alter ego-ul său, Sholem Aleichem , și I. L. Peretz . Mai târziu scriitori idiș de notă includ Abraham Sutzkever , Isaac Bashevis Singer , care a câștigat Premiul Nobel în 1978 și Chaim Grade .

Literatura evreiască americană

Literatura evreiască americană scrisă în engleză include lucrările lui Gertrude Stein , Henry Roth, Saul Bellow , Norman Mailer,  Alicia Ostriker ,  Chaim Potok, și Philip Roth . Poezia lui Allen Ginsberg atinge adesea teme evreiești (în special primele lucrări autobiografice precum Urla și Kaddish). Literatura evreiască-americană recentă include scrierile lui Paul Auster,  Michael Chabon, Joshua Cohen , Jonathan Safran Foer și  Art Spiegelman .

Literatura evreiască germană

Autori evrei care au scris în limba germană  și au adus contribuții remarcabile la literatura mondială sunt poetul german Heinrich Heine și romancierul boem Franz Kafka .

Alți poeți și eseiști germani-evrei semnificativi includ Siegfried  Einstein, Nelly Sachs, Karl Kraus, Egon Friedell și Erich Muhsam. 

Romancierii evrei germani includ nume precum Lion Feuchtwanger , Edgar Hilsenrath, Alfred Doblin , Anna Seghers, Hermann Broch, Franz Werfel, Jakob Wassermann. 

Literatura evreiască în limba rusă

Isaak Babel (1894-1940) a fost un sovietic jurnalist, dramaturg și scriitor de nuvele aclamat drept „cel mai mare prozator al evreimii rusești”. Alți scriitori ruși de origine evreiască includ Boris Pasternak (care nu a scris niciodată pe teme evreiești); Joseph Brodsky , un poet care a câștigat Premiul Nobel în Vassily Grossman ale cărui experiențele din al doilea război mondial oferă materialul principal pentru romanele sale.

Literatura ladino

Formele primare ale literaturii ladino moderne au fost fabulele și poveștile populare.Fabulele și poveștile populare ladino au adesea teme evreiești, cu figuri biblice și personaje legendare, iar multe dintre ele prezintă caracterul popular „Ejoha” (de asemenea „Joha”). În 2001, Societatea de publicații evreiești a publicat prima traducere în engleză a poveștilor populare ladino, colectată de Matilda Koén-Sarano, Povestiri despre Joha, Trickster evreiesc: nenorocirile înșelătorului fars sefard.

Poeții ladino moderni includ Margaliot Matityahu, Ilan Stavans, Avner Peretz, Victor Perera,  Rita Gabbai Simanto și Sara Benveniste Benrey. 

Hebron – continuitatea teritorială

O altă dovadă concretă a faptului că evreii sunt cel mai tenace popor din istorie este Hebron –  oraș în sudul Cisiordania, în Palestina istorică sau Eretz Israel, așezat în Munții Iudeei ,  la 32 kilometri de Ierusalim, la 1000 de metri înălțime. Acolo, în peștera Macpela, se găsesc mormintele patriarhilor. Un cavou în stâncă, conform tradiției străvechi adăpostește rămășițele pământești ale lui Avraam, fondatorul religiei iudaice și strămoș al civilizației iudaice. Alături de mormântul lui se află cel al Sarei, soția lui. În același loc se găsesc mormintele îngemănate ale fiului său Isaac și al soției sale Rebeca. 

De partea cealaltă a curții interioare, alte două morminte, al lui Iacov, nepotul lui Avraam și al soției lui, Lea, iar în fața construcției este îngropat fiul lor Iosif. 

Aici a început, în măsura în care poate fi fixată în timp – istoria de mai bine de patru mii de ani a evreilor. 

Hebron este de o frumusețe măreață și venerabilă. Oferă pacea și liniștea ce pot fi adesea găsite în sanctuarele antice. Dar pietrele sale sunt martore mute ale unui conflict permanent și a patru milenii de dispute politice și religioase. A fost, pe rând, un loc sfânt ebraic, sinagogă, bazilică bizantină, moschee, biserică a cruciaților și din nou moschee. Irod cel Mare l-a înconjurat cu un zid maiestuos, înalt de aproape 15 metri, care a rezistat până în zilele noastre, fiind făcut din blocuri masive de piatră tăiată, unele dintre ele lungi de aproape 10 metri. 

Hebron reflectă lunga și tragica istorie a evreilor și capacitatea lor neegalată de a supraviețui tuturor vicisitudinilor. Aici David a fost uns rege, mai întâi al Iudeei, apoi al Israelului. 

Când a căzut Ierusalimul, evreii au fost alungați din el, în locul lor așezându-se edomiții. A fost cucerit de Grecia, apoi de Roma, convertit, jefuit de zeloți, incendiat de romani, ocupat succesiv de arabi, franci și mameluci. Din 1266, evreilor li s-a interzis să mai intre în peștera ca să se roage. Aveau voie să urce doar șapte trepte de-a lungului zidului răsăritean. Pe a patra  treaptă își introduceau petițiile către Dumnezeu într-o gaură sfredelită în piatră pe o lungime de 1,85 metri. Erau folosite bețe pentru a împinge bucățile de hârtie până ajungeau la capătul celălalt, unde cădeau în peșteră. 

In 1518, a avut loc un îngrozitor masacru otoman al evreilor din Hebron. Dar, curând după aceea, cărturarii evlavioși au format o comunitate care a continuat să existe, cu tenacitate, și în care au intrat, în diferite momente, talmudiști ortodocși, cercetători ai cabalei mistice și chiar asceți evrei, care se biciuiau cu cruzime, până când sângele lor împroșca pietrele venerate. 

Evreii au fost acolo pentru a-i întâmpina, pe rând, pe falsul Mesia, Shabatei Tzivi, în anii 1660, pe primii pelerini creștini moderni în secolul al XVIII-lea, pe coloniștii evrei seculari, o sută de ani mai târziu, și pe cuceritorii britanici în 1918. Comunitatea evreiască, niciodată foarte numeroasă, a fost atacată cu sălbăticie de arabi în 1929, apoi în 1936, practic exterminând-o. Când soldații israelieni au intrat în Hebron în timpul războiului de șase zile, în 1967, nici un evreu nu trăise acolo timp de o generație. Dar în 1970 a fost restabilită o colonie mică care în ciuda incertitudinilor a înflorit. 

Hebron, așadar, este un exemplu al îndărătniciei evreiești pe parcursul a patru mii de ani. Ilustrează, de asemenea, ciudata ambivalență a evreilor în ceea ce privește stăpânirea și ocuparea teritoriului. Nici o seminție nu a păstrat pentru o perioadă atât de lungă un atașament atât de încărcat afectiv față de un anumit colț al suprafeței pământului. În același timp, nimeni altcineva nu a dovedit o mai puternică și mai persistentă tendință de a emigra, un asemene curaj și o asemenea pricepere de a-și smulge rădăcinile. Pentru mai multe de trei sferturi din existența lor ca seminție, majoritatea evreilor au trăit întotdeauna în afara teritoriului pe care îl consideră ca fiind al lor….și așa fac și în ziua de azi. 

Hebron este spațiul în care au achiziționat primul lor petic de pământ consemnat de istorie. Capitolul 23 din Cartea Facerii descrie cum Avraam, după moartea soției sale, Sara, a hotărât să cumpere peștera Macpela  și pământurile din jur, drept loc de îngropăciune pentru ea și familia lui. 

Este primul fragment din Biblie care înregistrează un eveniment real, la care au existat martori, fiind descris printr-un lung șir de recitări orale, ceea ce a contribuit la păstrarea intactă a detaliilor autentice. 

A fost un eveniment memorabil într-o comunitate mică, implicând nu numai un transfer de proprietate ci și o schimbare a poziției sociale. Avraam începe tranzacția : Eu sunt între voi străin și pribeag …iar după încheierea tranzacției, insistența cu care se specifică faptul că pământul a fost trecut de la fii lui Het la Avraam de către localnici – scoate în evidență ambiguitățile și anxietățile poporului. 

Istoria pe scurt a Israelului 

Nepotul lui Avraam, Iacov, are o întâlnire cu Dumnezeu (Geneza 32), și în urma acestei întâlniri, numele îi este schimbat în Israel. Israel va avea 12 copii, ai căror descendenți vor forma ulterior 12 seminții ale lui Israel.

Foametea din Israel împinge pe Iacov/Israel și familia lui în Egipt, ei locuind în zona deltei Nilului, crescând ca număr și diversitate. Vor locui în Egipt 400 ani, fiind subjugați de regimul autocratic al faraonilor egipteni (Ramses al II-lea fiind identificat ca fiind faraonul contemporan cu Moise). Biblia spune apoi că Dumnezeu le trimite un salvator, pe Moise, care îi scoate pe evrei din captivitatea egipteană, îi conduce prin Peninsula Sinai, iar la muntele Sinai primește cele 10 porunci de la Dumnezeu. Tot Moise este creditat pentru scrierea primelor 5 cărți din Biblie, numite Tora – cărțile fundamentale pentru religia iudaică.

Generațiile următoare vor cuceri treptat Țara Promisă (a cărei acoperire include întreg Israelul de azi, plus părți din Egipt, Iordania, Liban, Siria), formând un regat puternic în Orientul Mijlociu, în special sub domnia regelui David și a fiului său Solomon. David cucerește actualul oraș Ierusalim și își stabilește capitala acolo. Solomon va construi primul Templu evreu în Ierusalim, socotit ca una din minunile lumii în acea vreme.

După moartea regelui Solomon, statul se divizează în două regate, unul fiind numit în continuare Israel (partea de nord), iar partea din sud se va numi Iuda. După câteva sute de ani, în anul ~740 Î.Hr., regatul din nord este cucerit de Imperiul Asirian, populația fiind deportată în mai multe valuri, în Siria-Irak-Iranul de azi. Nu a fost stabilit clar destinul celor 10 seminții care compuneau regatul din nord după deportare, ele fiind pierdute în negura istoriei în Asia, unul din marile mistere istorice. 

Statul modern Israel este continuarea evreilor rămași în regatul de sud care și-au păstrat relativa identitate ca și popor.

Regatul Iuda va fi și el ocupat de mai multe imperii ale vremii, populația sa fiind deportată în urma invaziei babiloniene provenind din Irakul de azi, iar templul lui Solomon distrus de babilonieni în timpul cuceririi Ierusalimului. După 70 ani, în 539 î.Hr, în contextul căderii Imperiului Babilonian și a ascensiunii celui medo-persan, evreii se întorc în Ierusalim, construind și un al doilea Templu (încă în picioare în vremea lui Isus). 

Însă pe durata celor ~500 ani ai celui de-al doilea Templu, Chivotul Legământului, menora și alte elemente de cult nu au fost folosite, ele fiind pierdute sau ascunse în contextul invaziei babiloniene și a distrugerii primului Templu.

În secolele următoare, Imperiul Persan cade sub Alexandru Macedon și Țara Sfântă cade sub influența grecească. Însă ascensiunea Romei va duce treptat la înlocuirea influenței grecești cu cea romană în regiune, Țara Sfântă devenind parte din Imperiul Roman în secolul 1 Î.Hr.

În acest context, apare Isus pe scena istoriei. Un simplu tâmplar, având doar 3 ani de activitate publică, El are un impact profund asupra lumii de atunci. Mulți evrei sperau că va fi un lider politic care să-i elibereze de dominația romană, principala lor preocupare în acea perioadă, însă Isus vorbea despre o Împărăție a lui Dumnezeu, bazată pe alte legi și dinamici de putere.

Inițial, creștinismul era doar o sectă în interiorul iudaismului, adresându-se în special evreilor din Iudeea și diaspora evreiască. Termenul de creștin a fost folosit inițial ca termen peiorativ pentru ucenicii care doreau să semene cu Cristos (christianos). Treptat, în secolul 1, s-a desprins de iudaism și a urmat un drum propriu, prin includerea neamurilor (ne-evreilor) în rândul credincioșilor,

Pe plan politic, lupta de rezistență anti-romană continuă după răstignirea lui Cristos, având loc mai multe răscoale în secolul 1-2 d.Hr. Represaliile romane cresc în duritate, cel de-al doilea Templu este distrus de romani în 70 D.Hr, iar în deceniile următoare, majoritatea populației evreiești e deportată din Țara Sfântă în alte părți ale Imperiului Roman. 

Romanii renumesc țara ca Palestina (Syria Palaestina), după vechii rivali filisteni ai israeliților ( palestinienii sunt arabi, nu sunt urmașii filistenilor), dorind să șteargă numele vechi și conexiunile iudeilor cu Țara Sfântă. Ierusalimul primește noul nume de Aelia Capitolina.

Creștinii vor fi persecutați și ei de romani între 64-313 d.Hr., însă religia creștină va câștiga tot mai mulți adepți în ciuda adversității deosebite. În 313 d.Hr., împăratul Constantin adoptă creștinismul ca religie de stat.

Din cauza dificultății administrării unui imperiu vast, și în fața invaziei popoarelor migratoare, Imperiul Roman este divizat în Imperiul Roman de Apus (guvernat de la Roma) și cel de Răsărit (cu capitala la Constantinopol/Istanbul/Bizanț). Bizantinii vor prelua administrarea Țării Sfinte pentru câteva secole, însă aceasta va fi cucerită de către arabii musulmani angajați în jihad în secolul 7, Ierusalimul capitulând în fața musulmanilor în 637 d.Hr.

Pierderea Ierusalimului a fost greu primită de către lumea creștină, în Evul mediu organizându-se mai multe cruciade pentru recâștigarea orașului sfânt. În 1099, după prima cruciadă, se formează Regatul Ierusalimului și alte câteva state cruciate, însă existența lor a fost efemeră, iar Ierusalimul a fost recapturat de musulmani în 1187.

După terminarea erei cruciadelor, au urmat sute de ani de dominație musulmană a Țării Sfinte, fie sub arabi, fie sub mameluci, fie sub turcii otomani, ea fiind o provincie relativ înapoiată și liniștită. Dar primul război mondial pune în opoziție Marea Britanie (ce încadrase Egiptul în imperiul său) și Imperiul Otoman care stăpânea Țara Sfântă. În anul 1917, Țara Sfântă și Ierusalimul trec de sub stăpânirea otomană sub cea engleză. 

Provincia Palestinei (cuprinzând actuala Iordanie, Israelul, Gaza, Cisiordania și Înălțimile Golan) va fi administrată de britanici timp de 30 ani sub mandat internațional, până în 1947-1948. Însă o serie de factori – reverberațiile Holocaustului, ridicarea mișcărilor naționaliste arabe și evreiești (sionismul), atentate teroriste – fac ca Marea Britanie să renunțe la acest mandat al Palestinei. 

În urma unei rezoluții ONU de partajare a Țării Sfinte și a unui sângeros război israeliano-arab, ia ființă statul modern Israel, după o absență de 1900 de ani din istorie. Simultan, are loc Nakba – dislocarea a sute de mii de refugiați palestinieni în urma războiului, adăpostiți în țările vecine, o sursă de tensiuni și astăzi.

Iar în 1967, în urma războiului de 6 zile, Israelul recucerește Ierusalimul în totalitate de la iordanieni (partea vestică a orașului fiind parte din statul evreu din 1949), orașul reîntorcându-se în posesia evreilor după 1900 de ani în care a fost “călcat de neamuri” (cum spune profeția din Luca 21:24). 

Însă Ierusalimul rămâne extrem de disputat între evrei și arabi, fiind mărul discordiei și principalul obstacol al procesului de pace israeliano – palestiniano-arab.

De la dispersia evreilor în toată lumea în anul 70 d.Hr. până la formarea statului modern Israel în 1948, o rămășiță de evrei a rămas în permanență pe teritoriul Israelului de azi. Însă la sfârșitul secolului 19, în diaspora evreiască apare sionismul, ce susținea crearea unui “cămin național evreiesc” pe teritoriul vechiului Israel, ca răspuns la creșterea accelerată a antisemitismului. 

Prin lobby și activism politic, mișcarea sionistă a organizat imigrația, legală și ilegală, a evreilor înapoi în țara lor (aliyah), facilitând un fenomen absolut unic în lume – întoarcerea unui popor în țara lui de origine, după 2 milenii de absență. 

Deși departe de a fi perfect în acțiunile sale de azi, prin simpla lui existență, Israelul este o minune și un semn profetic al lui Dumnezeu pentru generația nouă a evreilor și nu numai.

Cabala 

Deschideţi-mi puţin inima,
Iar eu o să vă dezvălui lumea.
                                „Cartea Zohar”

Studiind natura, studiind universul, se descoperă că totul în jurul nostru există și se desfăşoară conform unor legi exacte și specific orientate într-o direcție  predeterminată. 

Dacă ne considerăm treapta cea mai înaltă a creației naturii, observându-ne, descoperim, că oamenii se comportă în mod nearmonios față de sistemul acestor legi ale naturii, nesupunându-li-se.

De exemplu, observând perfecţiunea fiecărui organ al corpului, orientarea exactă într-o direcţie specifică a funcţiei fiecărei celule vii, n-avem răspuns la întrebarea: pentru ce scop există de fapt acest organism?

Totul în jurul nostru este dominat de legea cauză-efect. Totul este creat cu un anumit scop. În lumea obiectelor materiale, domină legile exacte ale mişcării, transformării şi a reîncarnării sufletelor. Aceeaşi lege domină si lumea vegetală şi cea animală. Însă, întrebarea întrebărilor: care este scopul existenţei ? – a rămas fără un răspuns satisfăcător.

Oare a existat vreodată un om pe care să nu-l fi frământat întrebarea aceasta? Teoriile ştiinţifice contemporane atestă că universul e controlat de legi fizice, stabile, pe care nu le putem schimba. Rolul nostru constă în a le folosi într-un mod inteligent în cei 70-100 de ani care ne sunt daţi şi în a pregăti fundamentul pentru generaţiile care vor urma… pentru ce?… Oare lumea să fi evoluat din anumite forme primitive, sau să fi fost Omul adus de pe alte planete? Nu are nicio importanţă.

Există doar două noţiuni: naşterea şi moartea, iar ceea ce se petrece între ele, este irevocabil, ireversibil, şi astfel, de nepreţuită valoare. Sau invers: viaţa nu înseamnă nimic dacă la sfârşitul ei nu este decât întuneric.

Cărţile de Cabala ne învaţă structura lumilor spirituale şi cum poate fiecare dintre noi să ajungă la ele,  îţi spun cum sunt construite Lumile Spirituale, care locuri sunt mai interesante şi care nu. Bineînteles, acestea nu sunt locuri fizice, ci sunt stări spirituale pe care le experimentează (simte) orice cabalist.

Deşi originile ei sunt înrădăcinate în vechea antichitate, din timpul anticului Babilon, ştiinţa Cabalei a rămas practic ascunsă omenirii, de când a apărut în urmă cu mai mult de patru mii de ani.

Tocmai această tăinuire a menţinut nemuritoarea atracţie a Cabalei. Savanţi şi filozofi renumiţi din multe ţări, ca de exemplu Newton, Leibniz şi Pico della Mirandola, au cercetat şi au încercat să înţeleagă ştiinţa Cabalei. Totuşi, până în zilele noastre numai puţini ştiu ce este într-adevăr Cabala.

Știinţa Cabalei nu vorbeşte despre lumea noastră, şi în consecinţă esenţa ei scapă oamenilor. Este imposibil să înţelegi pe deplin invizibilul, imperceptibilul şi ceea ce nu a fost experimentat. De mii de ani, omenirii i-a fost oferită o varietate largă de lucruri sub numele de „Cabala”: farmece, blesteme şi chiar miracole, toate în afară de ştiinţa Cabalei însăşi. Pentru mai mult de patru mii de ani, opinia de rând despre ştiinţa Cabalei a fost încurcată de concepţii şi interpretări greşite. De aceea, în primul rând, trebuie lămurit ce este ştiinţa Cabalei. Cabalistul Yehuda Ashlag defineşte Cabala în felul următor în articolul său „Esenţa Înţelepciunii Cabalei”:

Această înţelepciune nu este nici mai mult, nici mai puţin decât o succesiune de rădăcini, care pătrund în jos pe calea principiului de cauză şi efect, după reguli fixe şi determinate, care se îmbină într-un singur scop preamărit, descris ca „revelaţia Dumnezeirii Sale în faţa creaturilor Sale în lumea noastră”.

Când Rav Kook – mare cabalist al secolului 20 şi primul Rabin Şef al Israelului – a fost întrebat cine poate studia Cabala, răspunsul său a fost fără echivoc: „Oricine vrea.” În ultimul secol, toţi cabaliştii, fără excepţie, au afirmat cu tărie şi în multe ocazii, că astăzi Cabala este deschisă pentru toţi. 

Toţi cabaliştii susţin că perioada de ascundere a Cabalei s-a încheiat. Înţelepciunea Cabala a fost ascunsă în trecut, deoarece cabaliştii se temeau că va fi folosită greşit şi prost înţeleasă. Şi, într-adevar, puţinul care a fost „descoperit” (destăinuit) a dat naştere la numeroase neînţelegeri şi interpretări. Tocmai pentru că, susţin cabaliştii, generaţia noastră este pregătită să înţeleagă adevăratul sens al Cabalei, şi să şteargă neînţelegerile trecutului, această ştiinţă este deschisă acum tuturor celor care doresc să o înveţe.

 Cabala a precedat religia. Religia este un fenomen al deconectării de la Forța Superioară. O speculație și o înțelegere greșită a Cabalei. Chiar dacă are o formă similara cu ea, deoarece Cabaliștii au creat cărțile pentru studiu  care sunt considerate cărți sfinte și tradițiile si toate celelalte provin din ele. 

Este magie? Ei bine… magia implică folosirea unei forțe superioare ascunse care manipulează oamenii să-ți aducă ceea ce vrei,  să-ți aducă ție beneficiu sau să folosești acest lucru împotriva altora. Dar este imposibil sa stabilești orice contact cu Forța Superioară, până când persoana nu-și schimbă natura interioară. Atingerea în Cabala este o chestiune a transformării interioare și este imposibil sa fii în contact cu Forțele divine fără să faci acest lucru. Aceasta nu are legătura cu nimic decât cu imaginația vividă a cuiva.

Doar puțini oameni ajungeau să studieze Cabala, și existau și niște condiții: să fie evrei, dar nu este așa, deoarece Cabaliștii întotdeauna au învățat persoane care nu erau evrei prin naștere de fapt unii dintre cei mai mari Cabaliști erau … oameni fără națiune.

Trebuiau însă să aibă o înțelepciune preliminară a unui maestru, pentru a studia Cabala. Dacă nu înțelegi ce scrie în Tora, atunci nu vei înțelege nici Cabala.

A înțelege un popor înseamnă a vede viața acestui popor în ansamblu. 

Aceasta a fost o sarcină extrem de dificil de îndeplinit în cazul acestui neam, pentru că viziunea lumii asupra lor a fost întunecată de ochelari cu lentile de culoarea prejudecății. Pe de-o parte prejudecățile cristologice și antisemite au dezvăluit doar o hoardă infamă de blasfemiatori și paraziți, pe de altă parte, o perspectivă istorică limitată de scriptură a înfățișat o bandă exaltată de profeți, vânați și persecutați ca urmare a viziunii și temerității lor. Între aceste extreme, care i-au condamnat pe evrei deopotrivă la cea mai nefericită existență, el și-a continuat cursul normal de-a lungul istoriei oricât de anormale ar fi fost condițiile pe care trebuia să le înfrunte . 

Aceasta este cea mai mare realizare a evreimii – care deși a trebuit să facă față unui mediu permanent ostil , cu care toate popoarele au trebuit să se confrunte, și-a păstrat totuși echilibrul, a rămas un membru normal al familiei umane, ajungând chiar până la a avea în plus, pe lângă straniile sale virtuți și defecte, și toate rătăcirile obișnuite ale neamului omenesc. 

Dudea Andra

Bibliografie : 

Paul Johnson – O istorie a evreilor , Editura Humanitas 2015

Joshua Trachtenberg – Magie și Superstiție la evrei, Editura Herald, 2018 

Amos Oz și Fania Oz-Salberger – Evreii și cuvintele , Editura Humanitas, 2015

Dr. Alfred Hârlăoanu – Istoria Universală a Poporului Evreu, Editura Zarkony LTD, 1992 

www.sacred-texts.com/jud/yetzirah.htm

www.wikipedia.com